Blestemat mi-e ceasul nașterii
A-l meu trup și ani dat facerii
Într-un târziu an zidită,
Mică-n vârstă privită.

Blestemat mi-e momentul întoarcerii
A-l Domnului dat coacerii,
Înc-o viață să trăiesc,
Tristă, dură s-o primesc
Și de fericiri să mă feresc.

Blestemată mi-e clipa întâlnirii tale
Marcându-ți și ție a mea cale,
Lungă-ntunecată și-nlăcrimată ce este,
Aducând doar moarte și trebuie să-ți dau de veste.

Blestemat fie ceasul cunoașterii mele
În a ta familie având gânduri rele,
Gânduri ce-mi sunt date să le cunosc
La insistențele mele nechibzuite, recunosc.

Blestemat mi-e ceasul fericirii
ÃŽn al meu suflet iubirii
Prefăcându-se în scrum
Nemaiputând să mă îndrum.

Blestemat mi-e locul aflării
Distanța-ți în suflet dându-mă uitării,
Găsindu-ți posibilă consoartă aproape,
Iar gându-mi rămânând pe veci departe.

Blestemată mi-e dragostea, focul inimii
Arzându-mi sufletul în fața mulțimii,
Al meu curaj dizolvându-se mai apoi,
Devenind prea pudică, o lașă, înecându-mă în noroi.

Blestemat mi-e gândul zburat către tine,
Neintentionat iei și inimă, și suflet, și viață, tot de la mine
Lăsându-mă pustiită de tot și toate,
Rămânând goală în interior fără doar și poate.

Blestemat mi-e planul cuceririi
Într-un ceas prost dat făuririi,
Căzând în propria-mi capcană,
Creându-mi doar o mare rană.

Blestemat mi-e ceasul morții mele,
Doru-mi e de tine, amintirile-mi rămânând pe cer în stele,
doar noaptea-ți fiind mai aproape
Însă doar o fantomă cu sufletul, din păcate.