Am văzut furnici mâncând lobii urechilor și
timpanele unui mort, furnici pătrunzând prin toate
nișele până la sufletul ascunzându-se printre mușchii
surpați. Moartea scobește viața puțină care se retrage.
Înceată este acestă luptă, o cursă de urmărire.
Bandajele consolării în mâinile moștenitorilor
citind cu ardoare testamentul. În pântecul saltelei
de paie, labele surorilor, falangele fraților scot sfanții,
trag firele cu gesturi ceremonioase. Deasupra urbei
coboară parașutistul divin cu leacul primordial. Totdeauna e
prea târziu, cu o clipă prea târziu. La veghe, ochi pe ochi
se vânează. Cine va lua salteaua? Cine oala de noapte?
Puține clipe de dinaintea morții, pe câți îi pui
în mișcare! Cine va lua jilțul roșu? Cine stinghia
patului? Mutre, mai catolice decât papa, ce artiști
și ce muzicieni vă pot arăta tremurul mușchilor faciali?
Goya în nici un caz, ne-a și zis-o: eu nu pot suporta
scene atât de tari, eu nu-s în stare...