Alergam pe străzile orașului
în căutarea numelui pierdut.
O pătura de cer învelea pământul,
apele vorbeau despre oameni
ca despre niște ființe mitologice.

Oamenii, ferestrele, casele
urmau fidel mișcarea soarelui și-a lunii,
lemnul viu sprijinea acoperișul de pâine caldă.

Eu mă pierdeam, fără să vreau, de oamenii aceia,
de credința lor
și mă rugam să îi revăd cândva.

Purtam în brațe un curcubeu,
speranțe și iluzii,
amestecate dorinte.

Aș fi fost o mamă bună.
Frumoșii mei copii născuți dintr-un oftat
în lumea aceea de basm despre care murmurau apele.

E vremea să mă nărui.
Nu-i nimeni, sunt
singură pe aceste străzi.