De ce te-au dus, bunico, intr-o chilie rece
Și te-au lăsat cu toții sub lespezi de cavou?
Când lunca e un cântec și dealul un ecou
Crescând mereu pe vreme ce primăvara trece,
Când gâza cea mai mică din soare ia un strop,
Și când lumina călcă prin aurite ganguri
În crângul plin de cintezi, de mierle și de granguri...
Te-așteaptă iasomia și-albastrul heliotrop,
Albi, trandafirii-n floare întreabă toți de tine.
De ce nu vii ca-n vremuri cu secatou-n mâni?
Grădina te dorește de-atâtea săptămâni!
Dar nu mai vii... chiar ziua s-a stins... și noaptea vine.
O pulbere de lună albește pe livezi .
Și iar se face iarnă ca-n ziua îngropării,
Florica ta se pierde în umbrele uitării,
Capela ta rămâne pe dealuri de zăpezi.