uneori uit să mă mai gândesc la tine
uneori mă cuprinde îndoiala
ies atunci în oraș
acolo un bărbat încă tânăr îmi tot vorbește despre dragostea lui pentru mine
mă uit la ochii lui mici sclipind ușor lasciv
la barba și la părul lui aproape albe
nu prea înțeleg eu despre ce este vorba în povestea lui
dar îi zâmbesc feminin și îndepărtat
atunci el se crede iubit
râde în cascade până la cer
sare aiurit din coperta romanului roz
eu scot doi iepuri și un porumbel din joben
el îmi promite flori mașinuțe de jucărie și ii de borangic adevărat
când tac și îmi aduc aminte de tine
el mă crede plictisită dar îndeajuns de frumoasă

de ce îți plac ție pajii mă întreabă prietenii mei
lasă omul în pace el te iubește
nu mai râde ca proasta

eu mă gândesc la pantofii mei aurii
cum i-aș purta pe înserat
de mână cu el prin Cișmigiu
la rochia mea de septembrie pe care trebuie să o duc la croitor
la prăjituri cu ciocolată și la toți bărbații ca el
care m-au tot iubit
n-am să înțeleg niciodată
cum de n-au observat
am un ochi ușor mai mic decât celălalt
am nasul prea în vânt
îmi spun elian și cânt fals
îmi arunc la gunoi poeziile bune
le iubesc pe cele proaste și neajutorate
când nu se așteaptă încep să tac fără rost și fără prihană
întotdeauna îi părăsesc atunci când se cred gata iubiți
cred că sunt singurul om de pe pământ
îmi schimb prea ușor expresia feței
asta numai pentru a le vedea mirarea îngrijorarea
și pentru a nu uita vremea când eram o actriță aproape ratată

când mă gândesc la tine tac
și aștept să fiu iubită pentru toate zilele acestea fără de tine

prietenii mei îmi spun că sunt pentru totdeauna pierdută
pentru totdeauna femeie