nu am știut decât să înfig pumnii în ora trei
mi-am mutat ochii insuportabil de la o secundă la alta
urmărind prăbușirile de pe marginea coșmarului

se întunecase prea devreme ieri
noaptea se făcuse un cancer perfect în mijlocul vieții
începusem să umblu prin casă citeam gellu naum altfel
aruncam în valize cuvinte ponosite
deschideam fereastra să tund rododendronul de ceață

nimic nu prevestea căderea în gol
nimic nu îmi spunea cum să crestez orașul să ascund oamenii
să îi arunc în vizuina lor să adoarmă până la ora patru
când eu îmi voi fi amestecat deja strigătul în cafea
și aș fi rămas scriind despre mormanul de-afară
despre fețele acelea schimonosite pe care le văd
tot mai des și tot mai aproape de luxul absurd al decepției

mi-am întins camera nu puteam adormi pe un pat simplu
am dus-o așa până la suprafața apei am așteptat să plouă
să rotesc ceasul în sus ca pe o umbrelă transparentă
și să mă visez în altă luntre decojită de lume