când nu mai suporta lumea
ea se făcea ghem
plângea simplu ca prima oară
uita să închidă ușile
uita să toarne cenușă în mare
uita până și numele ei
joia își lua numele mamei

oricum nu mai avea importanță

în poezie
nici ghemul nu se desfiră
nici numele nu poartă omul
nici cuvântul nu are chip

de aceea ea scria încet și rar
fără să se clintească
fără să se uite în oglindă

își amintea o iubire sau alta
își amintea cum se naște vântul
cum numai începutul are sens
știa doar să aștepte

scria apăsat
și cu genunchii strânși
nu își ridica umbra din pagină
nu își închidea ochiul
nici noaptea

după fiecare poezie
bea câte un pahar de apă
să poată scrie despre dragoste
fără anestezie
și fără urme definitive