Îmi lipsește acea parte din mine


pierdută cine știe cînd,
cine știe unde.
Cînd felia de pâine
unsă cu marmeladă
era fericirea de-o clipă.
Cînd praștia părea o prelungire
firească a mîinii,
pînă la cer.
Cînd adăpostul din copac
era mai sfînt decît casa părintească.
Iar somnul de după – amiază
era mai colorat de vise.
Cînd fata de vis-a-vis
îmi făcea cu ochiul
și eu o credeam bolnavă.
Îmi lipsește acea parte din mine
pierdută printr-un ungher întunecos
Cu mizerii de șoareci.
Iar eu, ăsta, ce-am mai rămas,
puținul din mine,
nu mai îndrăznesc
să privesc înapoi,
de frica trecutului.