Oare... ce să-ți mai spun
stăpână de nume greieresc
bun de rostit numai în crucea sâmburilor
din nopțile treziei mele?
Să-ți spun, oare, că mă pregătesc
să-ți scriu la lumina inimii?
Să-ți spun că Ochiul unui spectru gol
m-a întrebat de tine?
cum că nu v-ați mai purtat prin dans demult...
-tu, fluturând pe ființa sa colțuroasă-
cum că vă dezmierdați așa nesimțitor...
Spune-mi ce să-i fac? Ce să-i zic?
să nu asculte de altcineva,
să nu plece
pe străzi care-și iau zborul
cu tot cu casele și oamenii
adormiți în vârtejul somnului tău neliniștit?

… și măcar de-ar fi doar Ochiul Clarvăzător,
dar fără întrebări, Femurul metalic
se-adâncește-n alte lumi
ca banca pe care te-am gândit,
ca scorbura unui copac tăinuit
care te-așteaptă,
în care te aștept
cu ce a mai rămas din dumicarea mea.

De vei veni într-un târziu
vei mai găsi o mână care scrie
gata să te-acopere cu o iubire furioasă
căzută din cer rotundînmine și-naintea ta
de care să te-mpărtășești...

Dar oare... să-ți mai spun
că m-am visat într-o noapte
înecat în slava ta de lumină prozodică
în care am rămas
cu sângele fosforescent?

Și... să-ți mai spun
că într-adevăr am murit înecat
și că acum îți scriu din altă Þară cu Dor,
dintre nimburile concentrice,
ghicite printr-o cicatrice
care-a zăvorât ființa
mUlTsTrOpItà de zâmbetul tău neterminat?
Nu, nu îți mai spun nimic...
ți s-ar umezi umerii preatineri...
și-așa totul a îmbătrânit în globul tăcerii mele...
,,Și-așa, totul îmbătrâni în globul tăcerii lui...”