n-ar mai fi nimic între respirație și acest bloc locuibil ca o roată
învârtindu-se înapoi și dacă prin trepte întindem câte o lespede de carne
pe care altfel merge cuțitul și ochiul spart împrăștiat prin tine

sângele e o stradă prea mare și prea banală
cu nume vulgar
în lungul ei stau mormane de femei hâde
în diminețile cu ceață
ghicind
blestemul hemoglobinei

(după primul genunchi se deschid citatele din marii organici
se varsă ficatul se lungește splina se stâlcește stomacul
se scârbesc prin metoda flaubert
de orice mișcare a scârnăviei
ajunge flaubert strigă seurat prin puncte mici poți realcătui
nu sfărâma nu grăbi moartea prin aceste locuri mărețe
taci punctuleț spune gauguin)

nu erai acolo mai nimic nu era în afară de craniul spart
între emoție întinsă
și urletul perfect apretat
la toate înainte de a muri
ad omnia citra mortem
momentul în care toate femeile se trezesc pe o dungă
prozaică a plânsului
iar bărbații se opintesc să nască drame de lut
la lumina opaițului când se împrăștie păsările din stomacul lor
și chivotul dorințelor seacă și crapă ca un imens ochi irigat
de ape aduse din ghebosul cer al celor care se văd

scrâșnetul dinților spre aripi și ruperea liniilor și lăstarii care țineau
de fiecare punct al lucrurilor bătute-n memorie de ciocane mari
flegma pe retină pielea în inimă și desfrâul minții spre umori
se aglutinează roua cu pomple care împing
petalele organelor spre mișcare spre rotofeia ființă rămasă
în trunchiul moale o tentație a tăieturii din minte fără
masca echilibrului și muzica encefalului până spre toate mările
curgând spre amestecul de carne și gheață care înghite
tot

aici ghemul nu se mai rotește coagulat în sine cerebral
și pântecul s-a întins ca un lințoliu e mâzga pătrunsă
fatuus
alienarea ca un copil crește și se diluează
înainte de a mai spune
e o pace care s-a răsturnat în mine