cât pământ e aici încât te poți întinde sub coapsa mea
în frică și în cel care mai bate cu trupul partea asta
a lumii unde se latră într-un cățel firav al meu
unde ochii tăi mă ung și mă ascund în somn

zâmbește mai sunt câteva clipe cu pielea ta sub ele
nu e chip să-ți scot din lemnul trupului mâna mea
încolăcită pe viermele roșu al atingerii de rod
ochiul tău uluit se devoră în ochiul meu

în armele pe care le torci în plasma fiecărui adaos
eu mă întorc în cel ce cioplește povestea mereu
stau o vreme de mână cu vorbele și nu mai știu
dacă privirea a fost doar mireasă și fără leac

mi-am scos îngemănarea din gând și mi-e frică
nu am cum să mă împotrivesc tocmai ție nu am
forță să strig cer scurm în fiecare dintre noi doar
răsăritul în care nu mai am cum să dispar