poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ poți să-mi intri în inimă, nu vei citi aceeași carte
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2006-06-08 | |
OLGA – ALEXANDRA DIACONU
OCHIUL DE VEGHE POEZII MISTICE EDITURA OCHIUL DE VEGHE Un timp fără memorie: doar Ochiul de Veghe împăcat în sine însuși veghează zborul vulturului căutându-și cu ardoare prada Ochiul de Veghe: plutind pe deasupra inimii mele învăluindu-mi creștetul și lăsându-mă să fiu munte cu vârful întors în oceanul stihiilor Ochiul de Veghe : ciocănind cu degete de aer – fluiere nesfârșite ale văzduhului – în pereții unei case interioare în care se spune că locuiesc eu, dar pe care nu pot s-o văd, pot doar s-o simt cu intermitențe cum se leagănă între pământ și cer după cum sângele îmi zvâcnește când prea în creștet când prea în tălpi, după cum pasărea închisă doarme sau e trează Ochiul de Veghe: spunându-mi când dorm că eu sunt în El și El e în mine, dar când sunt trează nu mai știu cine veghează pe cine Ochiul de Veghe: lăsându-mă să fiu vulnerabilă ca firul de iarbă ca să mă poată salva mereu în ultima clipă când merg la nesfârșit înspre cealaltă parte a tunelului mult prea repede ca să mai pot să mă deșir în ritmul destinului și hârș1!mă trage de mâna lăsată la prima poartă să mă mai vadă o dată rotindu-mă înainte să-mi dezbrac salopeta Ochiul de Veghe: rotindu-mă fără să simt că mă rotesc împiedicându-mă mereu de-atâtea lucruri care nu-mi dau voie să trăiesc pentru că ele sunt însăși viața Cum asta însăși viața ? și eu la o parte din calea lor până la pietrificare până la nerecunoaștere?… Cine e înăuntru cine e în afară?… Care e înăuntrul care e în afara când toate sunt Cerc?… Un timp fără memorie: Ochiul e nemișcarea surâsul și moartea trezia și somnul căderea și zborul – toate sunt nemișcare Ochiul de Veghe le știe visându-Se Ochiul surâde prin somn când îl vede pe strănepotul lui Noe scoțându-și săgeata din tolbă lăsând-o să cadă în gura tunului în gura bombei cu neutroni – ce năstrușnicie și neutronii ăștia! – Îi tremură firele-n barbă de râs: altă metodă n-a mai găsit strănepotul lui Noe de-a se-ntoarce la mine decât vânător pe ecranul Ochiului Meu încercând să ucidă vulturi de lumină! Calculatorul nevăzut - pânza zimțată de aer care se scurge în firele vieții aidoma apei în val – din spatele căruia eu manevrez viețile lor nu-l bănuiesc cei preocupați să-și învârtă destinul pe ecranele calculatoarelor pământești Furtună cu soare ploaie cu pietre cutremure și uragane mângâierea blândă a soarelui sau o ușoară adiere de vânt – toate își găsesc locul în mine așteptându-și rândul cuminți Oamenii spun: binele și răul Eu spun: totul descinde din Tot: pasărea-n zbor zborul săgeții țintind aripi de dor ceața acoperind abisul căderii acul magnetic încurcând colțurile pătratului cercului meu Oamenii spun: entropie Eu spun: o nouă trezire din somn când toate renasc din cenușa gândului meu mereu proaspete și nemuritoare prin chiar prezenșa morții ne-ncetate Un timp fără memorie Ochiul de Veghe spunându-mi: Eu sunt Vagabondul care leagănă Cerul Intrepătrund Cerul din Mine cu cerul de-afară ascunzând un arcuș de vioară în urechile lumii Eu sunt Spărgătorul de Firi dezbrăcând și îmbrăcând pe rând cămășile Oamenii se amăgesc cu timp dedus necrezând că Zeul este toate timpurile deodată căutând Ideea și împiedicându-se de faptul viu Eu sunt starea de fericire de nespus în cuvinte muzică venită din Mine amintindu-le că Viața e Zeu Zeu în despărțire și în adunare de Sine Zeu care moare și înviază în Mine în timp ce moare și înviază în ei Oamenii binecuvântați fiind os de Dumnezeu înălțând și coborând în Mine căutându-mă pentru a Mă regăsi și regăsindu-Mă pentru a ști că fântâna și Cerul tot Una e și știind înțelepțindu-se devenind Pacea care aduce Nimicul Nimicul din care Totul născându-Se contopește bucuria cu spaima până când ei spun: eu, Doamne visându-Te doar mă trezesc din somnul de veacuri nu gândindu-Te Visându-Te fără somn nelăsându-Mă s-adorm înainte să Te cuprind ca pe-un șuvoi ce-mi curge pe la tâmple simțindu-te în mine Râu și pierzându-mă în Tine Se contopește bucuria cu spaima când oamenii spun: Zeul este ceea ce nu pot să cuprind ceea ce nu pot cerceta ceea ce îmi dezminte figura din oglindă Trebuie să rup cercul în care mă-nvârtesc neputând să m-ajung nici în Inalt nici în adânc nefiind libertatea ce n-o pot cuprinde fiind rațiunea ce mă desprinde de Cel ce mă-nsoțește pe mine fără să știu dintru început Nefiind piatră sau copac sunt câte puțin din fiecare și m-amuțește pierderea în Zeu piederea în căutarea sinelui din nou și din nou în fântâna ce m-adapă numai când adorm ca să-l pot găsi doar pe bâjbâite și trezindu-mă să uit că L-am cunoscut și cunoscându-L să-mi crească iubirea de altul ca să descopăr întrepătrunderea adâncului cu Inaltul și descoperind Inaltul Joc doar pe ghicite să m-ajung atingând cu sinea vârful muntelui ascuns în fântână stând o clipă în cumpănă cu sinea și apoi iar nemaiștiind cât sunt gând și cât sunt fior Căutând o Sine în tot ce există după ce Sămânța își desface Sinele în clipă dezvăluindu-Și Lumina Un timp fără memorie Ochiul de Veghe spunând Poetului: totul e ardere totul e rupere totul e curgere moarte continuă și înflorire din nou De-aceea ei se întreabă ce importanță mai au pierduți în toate aceste stări contopite în Mine mereu Căprioara și lupul peștele mare și peștele mic într-o căciulă sunt toate zburătoare devin și nepământești viețile lor într-o clipă Trăind mereu în fapt dedus crezând că este faptul viu ei se împiedică-n Idee și uită că Zeul e Viața Dar eu sunt ploaie și semințe femeie și bărbat sunt Eu sunt nimiciri și biruințe și toate sunt vibrații pure văzduh culoare și fior Sunt slavă slavă și sunt dor Mă înfășor în dor de Mine cuprinzând lumile în Tot și suflete mii de copii zboară prin flori multicolore cântându-Mi: slavă slavă Þie căci Tu ești Însuși Savaot Din linii frânte și din cercuri făcând spirale-n barba Mea tot universul se încheagă ca mii de stele într-o Stea Și voi îmi sunteți echilibrul și Cerul vă e sfânt cojoc Ca pe-un destin vă port în Mine mutându-Mă din loc în loc Eu sunt păstorul vostru și vă cern ca printr-o sită laptele etern O, da, e lapte totul chiar de nu pare alb chiar de nu curge-n râuri din sân rotund și dalb Sunt hrana voastră-n suflet și sufletul vi-l țiu cu tot ce sorb din Mine ca să rămân tot viu Poiana-i nesfârșită în care eu veghez și nesfârșirea-i cântec prin care eu vibrez Uneori răul vostru este binele Meu Pentru Mine sunt Munte iar penru voi sunt Zeu Un timp fără memorie Ochiul de Veghe ascultă ruga Poetului: putere dă-mi, Doamne, să mă-nțeleg să iubesc lumea iubindu-te pe Tine iubind Cosmosu-n-ntreg Libertatea prin Tine doar pot s-o cunosc Un timp fără memorie Ochiul de Veghe ascultă Poetul: o, Doamne, Te-am găsit înainte să-ncep să Te caut Eu nu știam să urc dar Tu ai venit și mi-ai înflorit lotusul din frunte L-ai înflorit cu iubire l-ai înflorit cu Lumină l-ai înflorit cu Verb arătându-mi imagini de vis din universul imberb scoțându-mi în cale o carte care să-mi lumineze privirea prin luminarea gândului meu care să-mi crească iubirea prin luminarea gândului meu Un timp fără memorie Ochiul de Veghe ascultă Poetul: vreau doar să fiu doar să respir să piară gândurile din clipă când Tu, Divine, mă atingi cu nevăzuta Ta Aripă Tăcere-aș vrea să fiu mereu s-ascult în mine muzica sferelor pierdut în dangătul unui clopot prelung ce s-aude doar noaptea în crugul stelelor Și totuși, m-arunc cu voluptate în clipă pândind la granița dintre pământ și cer cum alunecă umbre pe un pod mișcător conduse cu blândețe de îngeri Un timp fără memorie Ochiul de Veghe spune Poetului: oamenii încearcă să Mă recunoască după umbra năvodului ascuns sub pleoape după umbra iubirii lor pentru Mine Vor să Mă poată iubi precum o plantă mișcătoare la o simplă adiere de vânt Credința lor- o lungă călătorie înspre necunoscutul din ei - îi va călăuzi în fantasticul zbor Pretutindeni e-o patrie și-un anotimp Un timp fără memorie Ochiul de Veghe ascultă Poetul: numai cu tălpile goale simt libertatea plutind ca o floare de grație pierdută de zei Ca după potop mi se înseninează privirile când mă lepăd de lumea mărginită a gândurilor Memoria e doar o veșnică răzbunare a zeilor Omul trecutului mă privește printr-o oglindă de fum și insulele care în oceanul din mine plutesc adormite demult oricând el le învie O, Doamne, o clipă în mine-ai s-auzi trezit din uitare cum se zbate neobositul Ulise O clipă în mine-ai s-auzi cum domnește pacea după furtună Fără motiv devin muzică fără motiv devin cer și țin bine strânsă între pleoape linia frântă a zborului Simt cum mă înec în oceanul de lumină și sunete și totuși, în mine cu mine petrec Un timp fără memorie Ochiul de Veghe ascultă Poetul: nu mă-nspăimântă Nordul îl simt ca pe-un joc al destinului Privirile mi le îndrept înspre moarte hohotitoare Un timp fără memorie Ochiul de Veghe aude Poetul: spune-mi tu, cititorulr, în veacul nostru cine mai plânge cine-și mai leapădă sufletul în aburul privirii?… Întotdeauna mai rămâne un nor spre care să mă îndrept întotdeauna mai rămîne un dig ca să mă apăr de val spre care să mă îndrept ca spre o dulce îzbăvire chiar dacă un triunghi nevăzut îmi va lua ultima speranță pentru că întotdeauna nimicul e un nou început din care renaștem umezi și proaspeți ca din coaja oului sacru, inițial Un timp fără memorie Ochiul de Veghe ascultă Poetul: o, Tată, fi-va vremea să mă întorc Acasă condusă printre stele de spiritul Tău blând Puzderie de gânduri nescuturate încă de gândul cel din urmă în vreme adăstând Nedespărțite bine de-a brațelor iluzii întinse ca pe-o ață sau încă răsucite ca noduri în năvod Mă-nvață să fiu simplu să caut Calea dreaptă firescul să mă-mbie la fiecare pas să-mi fie clipa veacul și veacul doar o clipă să mă preumblu vesel în lumea fără ceas Un androgin cu aripi Tu ești privind netulburat și proaspăt Adevărul prin Ochiul rotitor de vultur naripat' Mai iute decât vântul prin multe lumi voi trece și depărtări astrale le voi scurta în clipă cu inima-n Lumină în taină așteptând să mă atingă-n suflet mirifica Aripă și spirite alese din neamul Tău regesc mă vor chema în preajmă aă pot să sorb Lumina să pot să scutur lesne din pori de întuneric din coajă de cuvinte să pot să scutur Vina. Un timp fără memorie Ochiul de Veghe ascultă Poetul: coroana divină sau coroana de flori pentru mine apare în Lumina prea clară dacă sufletul liber mi-l las ca să zboare și trupul meu de Lumină învins va deveni zburătoare Nu trebuie decât ochii să-nchid și să iubesc Stăpânul divin iubindu-I fantezia creatoare în fiecare chip în fiecare gâză în fiecare floare Un timp fără memorie Ochiul de Veghe aude Poetul: soarele încă n-a răsărit dar lacrima leului curge în mine ca să purifice planeta Pământ Din laba lui de felină divină care păzește Tronul lui Dumnezeu se cerne peste mine veșnic lumină Coarne divine de berbec și de taur străpung nourii lin pentru ca ochii Lor să m-acopere să mă-nvăluie semnul divin Un timp fără memorie Ochiul deVeghe aude Poetul: ochiul din frunte mi se rotește ascuns lăsându-mă să-L văd pe Cel Nepătruns O minge aurie simt cum devin urcând tot mai sus înspre Ochiul Divin O lume de vis o am sub pleoape ce vine adesea un suflet s-adape un suflet ce-a uitat că-și are izvorul în cel ce mereu e Nemuritorul un suflet ce-ar vrea să-și aducă aminte de lumea-nțelegerii fără cuvinte de lumea muzicii ascunsă-n tăcere de lumea zborului ascuns în cădere de lumea infinită ascunsă-n finit de lumea Adevărului nemărginit Un suflet ce vrea să-și iasă din minte să poată vedea c-un ochi mai cuminte o Mână ce-mparte mereu Lumină lăsând-o să curgă pe-ntuneric și vină să apere Pământul de pierderea-n haos Luminii aducând Lumină-n adaos să apere spirite cu trup îmbrăcate rupte din Lumină și-n lume-aruncate Un timp fără memorie Ochiul de Veghe aude Poetul: sunt doar vibrație și sunt sunt sunt o licărire de Lumină divin avânt Mi-e sufletul atât de plin că Timpu-și varsă clipele Nu-ncape-n preajma mea decât un fâlfâit de Aripă Atât. 8.V. 2002 O SINGURÃ PLOAIE Singuri nu știm uneori cum ne ucidem visele Luăm țărâna în palmă și așteptăm din lutul ars să încolțim semințele… O singură ploaie una singură și-atunci spunem: Doamne, Tu ești Marea Așteptare Marea Dorință marea de noi neputință care ne-acoperă înțelept ca un mit. 13. VI. 1974 PSALM Variantă Mă pierd în Tine, Doamne, și-mi e atât de dor de mantia ta largă în care mă-nfășor Tu pari a nu ști unde și nici chiar cine Ești Tu pari că dormi adesea Tu pari că nu gândești Și totuși, când pe-o parte Te-ntorci Tu te trezești formând o piramidă cu vârfu-ascuns în Ceruri pe baza ei Pământul susținând mii de oști Sub pașii-Þi uriași Tu veșnic poți să miști grăbind sau rărind ritmul Te-ascunzi în Tine Însuți senin purcezi spre Tine și nu Te uiți la ceas O muzică ascunsă Te pune în mișcare din dor de Tine Însuți deși ești fără glas Și toate în spirală la Tine se întorc cum fusu-ntoarce firul mereu pe altă parte c când fetele în seară stau vesele și torc Ca unic scop și bine mișcare Tu o ai tot alta ea devine când Þie tu te dai Din dor de Tine Însuți copiii Tu Þi-i chemi într-un târziu la Tine cum Fiul se întoarce mereu de-o veșnicie dând vremurile-n vremi Lăsând doar înserarea să ne cuprindă stând când doar purtându-Þi umbra purcede Duhul Sfânt Lăsând apoi și noaptea să ne cuprindă lin cuprins cum e paharul de floarea albă-n vin Rămâi ascuns în ceea ce veșnic dăruiești un joc de-a v-ați ascunsa se pare că Tu ești Acesta este Jocul ce singur Þi-ai impus mișcându-Te întruna când jos și când iar sus Și când purcezi în Cale Îți place să insiști lăsând în urmă-Þi ape, munți, ierburi când Te miști Te-acorzi în Tine Însuți cu-arpegii mii și mii și când privești Pământul vezi toate cum le știi Și iar Te-ntorci la Tine în brațe-ai vrea s-Te strângi din prea multă iubire Și tot ce-i pe Pământ se-ntoarce-n ritm celest unind Nordul cu Sudul și Vestul intră-n Est Și tot ce se întoarce se mișcă-n ritm de dans și Cerul și Pământul devin doar un balans În zbor egal de aripi se mișcă totu-n Cer pân' toate pe Pământ la Tine venind pier Tu ești lăcașul Vieții în cerc Te desfășori deși ești neclintit în veci Tu n-ai să mori O inimă prea sfântă pe lumea asta ești să Te descrie nu știu nici zei nepământești Te miști în ritmu-Þi propriu și-astfel întrepătrunzi tot ce-i la suprafață cu cele-n cari Te-afunzi Abisul libertății repauzare ești readucând la Tine în Cale ce-ntâlnești Și toate rămân sine culcate-n sânul Tău căci fără ele toate Tu nu ești Dumnezeu Cu sufletu-Þi divin Tu Te cunoști ca Zeu deși ești Cel de azi la ieri Te-ntorci mereu În întregime vezi gândești, auzi și simți cum Te iubim cu toții copii ca și părinți De-aceea nu Te-asemeni cu nici un muritor trăind ca o Absență ce-aduce numai dor Și-n timp ce intri-n Tine și-n Sine Te mărești purcezi spre-a noastră lume dar nu - Þi părăsești Casa ci rămânând în Tine continui să zidești Tu ești Dăruitorul ce Firea dăruiești iar Firea - Þi este darul ce – ntruna - l pierzi sau crești Eu sunt doar un acord în armonia Firii un număr insistent în leagănul iubirii Dar Tu ești Suveranul și Mare Preot ești acorzi netăinuirea cunoașteri dăruiești Rămas în Tine Însuți mișcându - Te pe loc în lume al Tău Spirit își face veșnic loc Cuvântul e în Tine doar Tu poți fi Cuvântul și lumea asta toată biserica Ta e În zidul Ei sunt piatră cât vorba în mine e în mine cât e gândul. aprilie-mai 1996 DUHUL SFÂNT Natură înseamnă naștere Iată, Duhul Sfânt se naște într-un Ou care plutește pe ape Corpul Lui e fluxul de Idei e informația Lui despre Sine printr-o mișcare continuă, discretă a părților prin schimbarea caracterului acestei mișcări Natura este Unul care își generează propria existență prin întrepătrunderea părților Sale prin trecerea lor unele în altele prin rezonanța naturală a Ideilor ascunse sub părți Întregul care conține părțile constă în armonie. mai 1996 O, DOAMNE, PRIN TINE, UNIVERSUL ÎL SIMT O, Doamne, prin Tine universul îl simt cum tresare: proaspăt ca dup-un somn ca dup-o înserare Totul în el e numai nedumeriri și mirare Simt linia orizontului în jurul inimii mele ca un balsam pe-o rană Lasă-mă să fiu umila mreană care nu știe că piere O, acest leagăn enorm în care m-afunzi când adorm e singurul balsam pe care-l mai am pentru copilăroe Pentru copilăria când nu mă întrebam de ce tresar sau de ce respir Eram! Binecuvântat să fie aerul tare al visului! O, cum m-am desprins dintr-o dată din imensa roată-a plictisului! Nu mai știam unde să mă caut - în frunze , în flori, în auz – totul părea atât de confuz- nici un ecou pe pământ sau în Cer pentru sufletul meu Aș fi vrut să m-avânt – dar unde?… Nu mă-ntâmpina neclintirea în văzduh sau în unde Simt cum înot în abis Să nu mă strigi să nu-mi spui pe nume Nu vreau să cad pe Pământ vreau să rămân imponderabilă: dimineața cu mâinile întinse spre soare cu tălpile goale lipite de lut Numai așa muzica sferelor pot s-o aud Numai așa n-am să Te-ntreb de ce e omul trestie gânditoare de ce e gândul durere și poezia rană veșnic deschisă O, Doamne, lasă-mă să plutesc pe notele Cerului! Poate-am să găsesc cheia Porții veșnic închisă. 25. VIII. 1991 APELE SUFLETULUI Apele sufletului s-au limpezit de-acum Nu știu când și cum am îmbrăcat o haină de foc drept mesaj pentru drum Brad am devenit cu brațele vâslind în jos și vârful gândului direct în cer Nevăzutul lac în mine cer e întors Nu mi-a mai rămas decât contemplarea punctelor dintre două lumi indefinite ca niște constelații ascunse sub pleoape și care-mi aduc departele aproape Nu mi-a mai rămas decât așteptarea luminării trupului meu până la topire până la pierdere în nevăzutul Zeu. 4. XII. 2003 ' SUNT DOAR UN VAS Sunt doar un vas care tânjește după roua de lumină după uleiul prea sfânt Noaptea-mi ațintesc privirea spre stele și devin așteptare devin tăcere fără de gând. Numai așa simt că-mi vor crește aripi de foc Numai așa îngeri de pază vor face loc. Înger - soldat deschide Poarta să pot să trec – partea cea vie din mine e dincolo Nu mă lăsa în vremelnicie să mă petrec. Înger de pază zidul e-n mine vreau să-l dărâm Simt rădăcina cum mă atrage din alt tărâm. 15. I. 2004 TOT OCOLIT MI-E DRUMUL, DOAMNE Mai sus mai jos mai sus mai jos – tot ocolit mi-e drumul, Doamne. O scară port în suflet eu și mereu cred că-mi ești aproape dar treapta ei se rupe des făcând din Ceruri ape, ape. Și, Doamne, muzică Tu ești ești veșnic muzica Tăcerii. Tăcerea om, cum s-o aud decât în clipele plecării?… Încet Tu mă dezbraci de trup cum îți dezbraci cămășile și, Doamne, nu Te nimeresc deși-s deschise ușile. Dar știu: cândva, în asfințit când frunze-mi vor zbura în cale pe calea vântului-am să vin unind în mine deal cu vale. Și toți vor crede c-am murit. 31. I. 2004 ANOTIMPURI IMAGINARE N-am învățat să mă vindec de mine n-am învățat să mă vindec prin lume Sufletul meu înflorește deplin numai în anotimpul divin. Nu știu să țin scara pe orizontală – simt că-mi intră pietricele-n sandală. Când mergi cu o floare ținută-ntre dinți ca să-ți poți ridica mâinile întru sfinți oamenii te ocolesc cu mirare și te confundă c-un semn de-ntrebare. Un semn de-ntrebare ce nu-i dorit: ei nu vor să știe că deja au murit că mai respiră doar să ronțăie ură și-ți acoperă sufletul cu o-njurătură. O, anotimpuri imaginare, ce vă hrăniți c-un semn de-ntrebare și cu-o mirare nețărmurită, voi v-ați ivit să apărați poeții, imnuri de slavă când ridică vieții! 18. II. 2004 UNEORI NOAPTEA Uneori noaptea - când nici o mișcare nu-clină balanța Tatălui Sfânt - pe nesimțite devin Aripă cu ochi de cristal și m-avânt m-avânt… Nu mai știu cât lut e în mine – sunt doar mirare doar respirare oprită doar … înfiorare Uitată în muzica sferelor uitată-n lumină uitată-n culori de eul meu pământesc mă desprind: sunt doar un punct pe roata erelor Un punct luminos rotindu-se-n spirală și legănând durerea de-a nu putea ști cum să descrie frumusețea cerească nebănuită de oamenii vii. 14. III. 2004 ÎNTRE PÃMÂNT ȘI CER Sfâșiată mereu între Pământ și Cer nu știu când plec din mine știu doar că simt cum pier cum devin plânsul unei sălcii pletoase care nu-și poate îndrepta crengile în sus cum devin mersul unui prinț al văzduhului care se-mpiedică în aripile prea mari Eu am venit să vă învălui în lumină dar ziduri nevăzute mi-ntâmpină ființa înclinând-o spre fiorii abisului De-aceea un far eu însămi simt c-am să devin să pot deschide un tărâm divin. 28. II. 2004 INVITAÞIA LUI ISUS LA CER Nu în genunchi veți sta de-acum ci în picioare de veți ști Cerul deschis să îl priviți Nu sclavi vă vreau ci doar copii ce cu iubire Mă desfată Mă veți cunoaște prin iubire doar ea vă este taina Firii Iubind vă veți găsi pe voi și de Pământ veți fi desprinși Ca pomii-n floare veți fi ninși. 3. III. 2004 PETALÃ DINTR-UN TRANDAFIR DIVIN Știu doar tăcând eu capul să mi-l plec cu sufletul plutind să Te petrec și în tăcere glasul să-Þi ascult Nebănuite muzici în tăcere de poți să le asculți devii tumult Lumină eu devin când Te presimt cu ochii cei lăuntrici ca pe-un nimb și-ncep să Te-nțeleg ca pe un miez ce veșnic se revarsă în diez Fărâmă doar din raza Ta divină eu sunt dar sunt și apă sunt și tină și aerul îl las să mă pătrundă visarea-ncet să simt cum mă inundă Respir acorduri muzicale doar și simt cum mă înalț devin tropar În lumea Ta înaltă toate cântă și spații, flori și păsări muzica Ta-nveșmântă Serafimi, heruvimi și îngeri din muzica Ta doar sunt frângeri Ideile se-ascund în dans născând sublimul în balans În armonie, rouă și parfum plutesc petale lin făcându-și drum Petală dintr-un trandafir divin să pot să fiu ascunsă în sublim. 2. VII. 2004 MI-E INIMA UN TEMPLU Mi-e inima un templu și cugetul mi-e preot și simt cum în lumină biserică devin și candelă aprinsă să ard în rugul veșnic al focului divin Presimt ca o scânteie divinul cum îl port - în El e adevărul a toate și a Tot. 2. VII. 2004 MÃ VREI PRIMI CÂND AM SÃ MOR?… Pare că-mi amintesc de Tine, Doamne, din vremea când eram în Cer Iubirea mea e-atunci prea mare s-o pot reține-ntr-un ungher Dar luminarea-i o clipită suflet de lut eu redevin – mă-nvălui în greșeala lumii chemându-Te doar când suspin Umil devin când recunosc că Tu ești Calea și-Adevărul; mi-nvălui trupul în Lumină și beau iubirea cu urciorul Îmi pun speranța în iertare: ca unui fiu risipitor mi-e dor de Casa Ta cea Mare Mă vei primi când am să mor?… 19. VIII. 2004 TAINELE LUMII,ÎN INIMA MEA Tainele lumii în inima mea dormeau cum viața dormea în pământ dar sămânța iubirii divine-aștepta o poartă deschisă la mine în gând Aceeași sămânță și totuși, o alta cunoașterea și iubirea le armonizează și căi de lumină desprinse din mine un drum infinit înspre Cer îl creează Isus ca și Tatăl ne vor lor asemeni și pașii ne-ndrumă cu răbdare și tact ca-n cele din urmă să știm fiecare că Cerul e-n noi și viața e-n act. 23. VIII. 2004 LUMINA CERULUI Lumina Cerului azi cade în seara sufletului meu și precum norii se ridică deasupra mării liniștite sau precum ploaia se coboară peste pământul însetat inima mea în dimineață petalele și le desface și adevăruri mă învață din slava Cerului-nstelat. 23. VIII. 2004 O BOLTÃ CEREASCÃ O boltă cerească îmi izvorăște din inimă revărsându-mi în trup Adevărul Divin fragmentat în puzderii de mici adevăruri ca să simt plenitudinea cât mai deplin. 23. VIII. 2004 LA CE-AȘ MAI FI?… La ce-aș mai fi de n-aș ști că exist să am când ochiul vesel și când trist?… Să fiu nu doar lumină ci cu lumina-n sân când iarna-mi vine-n față când vara-mi doarme-n fân Și sânu-i o oglindă în care să mă văd și ochii când i-nchid eu lumile străvăd La ce-aș mai fi de n-aș vedea pe altul cum se coboară-n lume cum tinde spre Înaltul?… Sunt piatra, iarba, omul doar existențe mute ce nu m-aud când eu spun vrute și nevrute? Dar Duhul, oare Duhul ce-n suflet se pogoară nu doarme și în cele ce n-au vorbit o oară?… Mă cred pe mine însumi din toate mai presus doar pentru că nasc vorbe Dar oare cele mute nu-L înțeleg mai bine pe Tatăl Cel din Ceruri ca și pe Cel ce-n lume s-a fost numit Isus?… 11. IX. 2004 IJIN |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate