E-o vreme-n care-i pajiște de vise
pe spițele, în cruce, de la dric,
în care mă scufund, dus pic cu pic
spre raiuri aferente, interzise.

Prin somn văd caii blânzi cu mers pitic
lovind copita spre adânc și mi se
desfac de prin pavaj iubiri ucise
de roțile cu plumb, de mă ridic.

Ele plutesc, apoi, ca o mătase
de neguri cu miresmele-n văpaie,
iar eu, vrăjit, trag frâurile roase.

Dar nu se-oprește drum, iar dinspre cai e
ajuns doar giulgiul ploii ce îmi coase
de ochi nechezul ars, cu gust de paie.