de la o vreme pielea mea este un țarc de vite
mă rotesc în ea bezmetică până când vii să-mi deschizi ușa
scormonesc după trenul acela de noapte cu somnul uzat
în care ne-am cunoscut
însemnat cu fierul roșu

frica nu are aparat locomotor
așa că stă bine înfiptă ca un țăruș
direct în stomac

în tot acest timp nu se schimbă nimic
medicul de gardă are o inimă lipsă
trăiește din mila altora
asta e cel mai distractiv
îl aud de pe hol
„care aveți de gând să muriți
să-mi cereți tinctură de iod”
din cauza asta mi-a crescut marsupiu
înfig bolduri în cuvinte
un insectar de nevoie nu doar din plictis
mă golesc într-un fel
în spatele meu apar bălți
trebuie să plec iar fără să știi
cu un ochi de pirat, cu altul în palmă
prin iarba-potcoavă un cal rătăcit
aleargă prin minte
izbind copite de tâmple