Noaptea a întins pe bolta cerului
o prelată neagră de catifea,
a fixat-o cu ținte strălucitoare
să nu se prăbușească pe pământ
și să acopere cu întuneric întreaga suflare
chircită pe marginea unui imens crater
care seamănă cu un mormânt,
lărgit cu răutatea ce mocnește în fiecare...
În același timp, Luna blândă și discretă,
mângâiată cu tandrețe de sideralul vânt,
stă de veghe la fereastra ta
și împletește din razele ei strălucitoare
o magică plasă, sperînd să țină-n loc
dorurile ce freamătă în inima mea
neliniștite și nerăbdătoare
că ochii mei încă nu te pot vedea.
Gândul meu s-a lipit de zidul casei tale
și ascultă atent cu urechea
în speranța că mă vei chema....
Să nu te sperii dacă în zori
te vei împiedica de sufletul meu
ce a adormit ghemuit ca un cățeluș
pe preșul așezat lângă ușa ta!