Întindere albastră-ntre pământuri
Lacrima stâncii care stă să-nceapa
A naște-un fluviu, mândru între maluri
Izvorul viu ce nume poartă : APÃ !

Un lac de munte, veselă cascadă,
Au reușit s-adune laolaltă
Ființă blândă și-animal de pradă
Unindu-le-ntr-o liniște ocultă !

Sămânța pusă bine în pământuri
De n-are apă, nicicând nu-ncolteste...
Copacii mor, aliniați în rânduri
Dacă o ploaie bună-i ocolește !

Ce-i omul, dacă nu treisferturi apă ?
Un mic ocean în care-un suflet crește
Dar care, când necazurile-l sapă
Sfârșește-n chin, ades, precum un pește...

Ades găsește însă izbăvire
ÃŽn lacrimi, ce pe-obraji-i se preling
Curmând a flăcărilor izbucnire
Și-ncet, încet, durerile se sting !

Dar uită tot, atuncea când iubirea
Îi umple viața și îl întregește
Pământ, foc, aer, apă...asta-i firea
Aceluia ce dragostea-ntalneste !!!