mantaua sa e un covor stângaci,
iar cerul nu uită să se tot răzbune:
cimitire închise și degete impământate în linii
și puncte- de aici începe totul!
curând ziua e la fel cum pensula se dezvelește
în neguri și copii,
în ciorapi de secole,
și în trotuarul bicicliștilor nerăsturnați în Roma.
ca un nevrednic se așează zeul clipei
păzind ce trece și ce se aude,
cu tot cu sanie și lanțuri,
cu tot cu frică.
mă ridic puțin din rugină,
iar rumegușul îmi șoptește rugăciunea:
"păstrează-ne frigul și nisipul sub altare!"
- destul de neînteles până acum, dar mâine cum va fi?