Fruntașul

La marginea pădurii
Un om s-a prăpădit,
Ajuns în faptul serii
De-un glonte rătăcit...

Venea cântând acasă
Pe drumul dinspre vii
Și-l așteptau la masă
Nevastă și copii.

Doar luna ce văzuse
Și-al soarelui apus,
Pe omul ce se duse
Îl priveghe de sus...
................................
Ropote, tunete,
Urlet și sânge,
Fețe preavinete,
Schijă ce plânge!

Bombele scapătă
Cerul e spuză,
Aerul freamătă,
Moartea se-amuză!

În gropi de-obuze
Oamenii sar;
Rugi de pe buze
Urcă-n zadar...

Nu prea departe
De-un șanț dușman,
Culcat pe-o parte
Se mișcă-n lan

Șeful de grupă,
Singur rămas,
Ghimpii să-i rupă;
Încă un pas,

Își vede țelul:
Gardul e-aproape...
Scoate inelul
Și nu mai poate...

Ca prin minune
Grenada zboară
Și când apune
Ce-i viu, omoară!

Tot ce-i cuvânt
Vântul îl duce;
Șanțu-i mormânt
Și tunul – cruce.

Fruntașul tace
Încremenit;
În sânge zace
Și el, rănit.
.......................
Ostași în șiraguri
Se-adună crescând
Sub falnice steaguri
Ce flutură-n vânt

Vreo cinci batalioane -
Rărite de-acum,
În sunet de goarne
Se-nșiruie-n drum.

Apoi regimente
Prezintă onor;
În zvon de trompete
Salută în cor...

E trist generalul;
Se-oprește în loc,
Apoi dă semnalul
Și salve de foc

Trimit în înalturi
Un ultim salut
Spre cei ce-n asalturi
Luptând au căzut!

Priviri se îndreaptă
Pe rând spre pământ:
Cu mintea deșteaptă,
Soldații-s mormânt.

Dar morții-s cu morții:
Cei vii au rămas,
În tarele sorții
Fac încă popas.

Zâmbind, comandantul
Îl strânge la piept
Pe cel ce cu brandul
Þinu flancul drept.

Ca primă răsplată
Fruntașul Cătuni
Lăsat fu la vatră
Pe trei săptămâni.

În ochii bucuria
Căuta lăcaș să iasă:
Îl va vedea soția,
Copiii lui, acasă!
...............................
În satul din vale
Clopotele plâng.
În cântec de jale
Stelele se sting...