Îmi plec urechea, la fel de fidel.
Cândva, obișnuia să îmi placă,
să fiu zdrobit sub strânsoarea metaniei.
Mă plecam de sus, din voia mea, eram un preș,
pe care călcau cuvintele tale.
Azi, nu știu de ce, m-am înnegrit,
mă simt ponosit, nu mai sunt cârpa
bucuroasă să îți ferească piciorul
să se plieze, să fie una cu talpa ta.
Mă simt murdar, îmbuibat, am carnea răzvrătită.
Smulge-mă sau aruncă-mă, nu mă lăsa în cerul gri
singur, electrizat, mă voi risipi ca norul în picătura
de apă a ploii.
Încheagă-mă, unește-mă, pentru mine, iadul e sus,
în cerul în care se face voia mea.