Adunam din univers galaxiile rătăcite și stele
prinzându-le într-un ghemotoc, ca de scaieți.
Am format un mușuroi imens din lumină și
ca pe un bulgăre de zăpadă l-am presat,
l-am rotunjit, l-am tot micșorat și l-am tot micșorat.
Strălucirea s-a stins și am rămas cu un infim punct negru.
În univers era întuneric. Am sorbit tot întunericul.
A rămas doar spiritul meu care se plictisea
fără întuneric, fără lumină, fără timp, fără mișcare.
Am început să cânt trist și tot întunericul
a fugit din mine furându-mi grăuntele negru
a ceea ce a fost cândva toată lumina.
Acum era totul muzică într-un infinit negru
și am cerut grăuntelui să se arate.
S-a auzit primul cuvânt care a spart infinitul,
născându-se mii de lumi în care au fugit
întunericul și lumina. Așa am creat haosul
și lumile de azi la care privesc cu ochii
miilor de făpturi fără să mă mai plictisesc
și cânt amuzat, acompaniat de isonul sferelor,
admirându-mi grădina.