E iar o primăvară în codrul ca o țară.
Jivinele tresaltă și ies vioi afară
să știe toată lumea că-i bucuria mare
și se adună-n haite către poteca mare.

Albinele se-agită strângând polen din flori
stupii le-au fost și casă dar și negre-nchisori
și bâzâie nervoase că mierea-a fost furată
dar nimeni nu le-mpacă și zarva e deșartă.

Furnicile de-avalma stau sus pe mușuroi
și-apoi se pierd prin ierburi plecate în convoi.
În defilări tăcute cer dreptul la-nălțare
că prea le calcă-n scârbă jivinele-n picioare.

Și păsările strigă, se-agită disperate
că în pădurea asta se-ntorc repatriate
și cele ce-au fugit de foamete și frig
revendicânduși cuiburi în cârâit aprig.

E larma disperării când reîncepe-o viață
după ce iarna aspră a dispărut în ceață.
Doar fluturii de spirit zburând din flori în flori
mai scriu în aer vorbe că suntem trecători.

Și iar eroi din iarnă și revoluționari,
și victime candide și tragici torționari,
și javre îmbuibate din hoitul celor mulți,
și țipete de foame a lumii de mărunți,
și straturi de politici acoperind norodul
și nimeni nu pricepe cum e treaba cu podul
pe care curcubeul l-a sugerat măreț
pentru guverne care se-nșiruie-n dispreț.

În humusul din codru se-adună morții-n straturi
și veșnică-i uitarea istoriei de veacuri
că iar se-ntoarce iarna lovind cu-a ei tărie
prin oameni cu duh negru schimbând o pălărie.