.1.

Deschizând ferestrele ochilor
am zărit pentru întâia oară
acest oraș nemărginit
al umbrelor,
în mijlocul căruia
acele făpturi
și-au construit
monstruosul monument
ce azi îl numim
dragoste!

.2.

În toată acea imensitate
creatura așteapta
să fie încoronată zeu...
Dar făpturile nu-l vor zeu,
îl vor sfânt...
Zeu își vor frica!

.3.

Copii aceia deformați
credeau că dragostea-i o rugăciune...
Le era frică de zeii lor
ce mergeau pe străzi
ca noaptea,
ca furtunile,
ca focul,
ucigând tot ceea ce nu era
spaimă!

.4.

Noi ne sărbătoream zeul în pace,
când pacea s-a revărsat,
s-a răzbunat,
s-a întors... întru noi!
Atunci mi-am dat seama
că nu iubesc
ci mă tem;
nu-Ti iubesc brațele deschise
cu flori,
ci mă tem de pumnul izbitor,
ca o stâncă;
nu Te iubesc ca pe un părinte,
ci mi-e frică de Tine
ca de un uriaș monstruos!
Îți spun, cu sufletul limpede ca un izvor,
că nu mai cunosc liniștea dragostei,
nici alinarea șoaptelor,
nici dulceața clipelor!

.5.

Iubita mea...
se teme de iubire...
În cărțile-i sfinte
sărutul e pecetuit cu un deget
pe vârful buzeleor...
atingerea cu închiderea unui ochi,
dezgolirea umerilor
cu închiderea celuilalt!
Sărutarea dulce
i-e acră de teamă:

de teama că acei îngeri sluți
nu înțeleg dorința,
nevoia de carne,
nevoia de noi doi – în noi doi!

.6.

Știi, dorința aceea desfiguantă
de a te avea
ca pe o eșafă de catifea
pe care vara, când umbli goală prin casă,
scrii numele tău cu parfum
și-o legi la ochi
în timp ce imi spui:
„Găsește-mă!”
Știi:
... atunci un înger închide
un ochi!

.7.

Casa mea mi-e atât de departe de tine!
- pentru că mi-e frică de creaturile
ce se leapădă uneori de mine,
și umblă înfometate pe urmele pașilor tăi,
simțind mirosul vulgar al trupului!

.8.

Trurpul tău e rugăciunea mea,
trupul tău parfumat,
tupul tău în seri ca acestea,
trupul tău plin, trupul tău gol...

Uneori mă gândesc că din mine
vor mușca toate acele făpturi,
iar la acea execuție,
neclintit ca o stâncă,
se va lepăda, pe rând,
de toate ființele mele
trupul tău...

.9.

Diforma creatură știa de noi;
și nu de noi ca un mănunchi
de ape,
ci de noi doi
ca de un pumn de pământ;

Tu cunoșteai aceste lucruri:
de-aceea, azi,
sunt malurile seci
și-n vânt e țărână!

.10.

În acel oraș demiurg
toate sufletele se-adună într-un punct,
în timp ce adevărații lor stăpâni dorm.
Acolo se toarnă în ele plumb,
ca picioarele să fie grele.
Se pune în ele pământ,
ca trupul să fie uscat,
iar în zilele cele mai aride
să crape,
să curgă din ele
cenușa!

.11.

Judecata se aștepta a fi pe măsură...

pe măsura gesturilor noastre
pline de tandrețe,
pline de umil,
de parfumul acela
cu care te dai
în diminețile ploioase...
Aici aștept întâi
judecata aspră a alor mei,
apoi, în locul acela pustiu
- judecata Tatălui
...căruia nu-i mai sunt fiu,
...căruia nu-i mai spun Tată
căci am pierdut orice noțiune
de frică!


.12.

Fii au aruncat cu pietre
în timp ce tu plângeai...

Dar pietrele cele mai dureroase
erau lacrimile tale,
loviturile cele mai adânci
erau suspinele;

nu pot decât aștepta
execuția regretelor tale!


.13.

Zile in șir am așteptat
căldura zâmbetului...
pentru ca totul să fie mai blând,
pentru ca diminețile să nu mai doară,
să nu mai simt frica deformantă.

Zile in șir în aceeași încăpere
a sufletului meu
am așteptat dulceața atingerilor tale
dar de aici spre casă
drumurile-s acoperite cu pământ...

Pedeapsa se scrie
prin sluțirea ființei,
iar când mă voi întoarce
nu mă vei mai fi cunoscut!

.14.

Somnul cunoașterii, desfigurant,
mă șterge din amintirea
celor mai iubiți!
Frumoase anotimpuri,
frumoase dimineți,
deja ți le-amintești mai greu:
- deja eu pot fi oricine...

Despre noi doi
și parfumul cunoscut al atingerii,
vorbesc alte cuvinte
decât cele
pe care le-ai știut!

.15.

În amintirea mea
monumentele vor fi distruse,
paginile arse,
fotografiile-negrite!
Ființa ce purta numele meu,
îl va purta cu rușine,
îl va spune cu durere...

Numele meu va fi
de acum înainte nescris!