Îmi cresc arborele vieții prin lumea smintită,
crescut între drumuri de asfalt și piatră,
rădăcina-n conducte, coroana asuprită
de ziduri și gaz de motoare, mirosuri de șatră;
lumin-am din cărți silind becuri să ardă
și-n urlet de sirene spărgând răscrucea străzii,
număr anii în cercuri închiși în trunchi și gardă
le stau să nu-i lovească iloții și nărozii.

De ramuri mai atârnă frunze vibrând uscate,
stafii de inimi ce-au pulsat împodobindu-mi ceasul
și frunze ruginii sau verzi, dar tot curate,
să-mi mai hrănească trunchiul în care-mi urlă glasul
înlănțuit de patimi, călăi ce nu îl iartă
că și-a vrut partitura așa cum n-a vrut gloata;
și când liber s-a dus, scăpat pe-a gurii poartă
m-a torsionat, cotind pe-alt drum bizara-mi soarta.

Închis e totu-n mine, iar ploapele-mi zăvoare
îmi lasă doar culoarea din vise să-mi împart,
timpul ca vântul vrea trunchiu-mi să-mi doboare,
dar cresc încet în mine și-s pregătit de-un start
ca spirit de lumină în neant vagabondând
fără frunziș de vorbe sau trunchi cu flori de lut,
scăpat de violența din soare renăscând,
serbându-mi noua stare din care-am fost făcut.

Insemne de iubire din trunchi se vor topi,
pe frunzele-mi cu versuri bocanci vor tropăi,
coroana umbrei mele rămînă la copii
și-o candelă în noapte pe cer voi pâlpâi.





Iți voi veghea candoarea privirii rătăcite
și-ți voi trimite vise cu flori care vorbesc,
din amintirea noastră poeme să-ți recite
și să-ți șoptească dulce că încă te iubesc.