Împunge bolta lumii columna lui Traian,
Război sculptat în piatră
Și-n țara cucerită a unui biet mirean,
Sclipind filosofia tăciunilor din vatră,
Străpunge universul columna lui Brâncuși
Ca un poem din tantră,
Chiar dacă e deschisă și a iubirii poartă
În templul fericirii făcut fără de uși
Și luminat feeric de infidela soartă
Arzând patimi de sânge a bieților supuși.

Aleea cu clepsidre sub arbori indolenți
Spre forumul de pace eternă străjuiește
Gândirea și ideea, lucizi și vigilenți,
Dar mai presus de toate, omul care iubește.

Și osteniți de viață plătind nechibzuiți taxa durerii,
Îngenunchiați în umbra clipei la masa tăcerii
Mereu cu locuri goale, apostolii sunt duși...
Din oasele lor albe s-a-nmărmurat Brâncuși?