Adorm lunare umbre peste poiana-aprinsă,
Prin trup de căprioare ca fructul de castan,
Când vântul de lumină le-adună pe tăpșan
Să-și alăpteze iezii cu dragoste nestinsă.

Iar tu mă-ntrebi în taină, cu tonul diafan,
Cu lacrimi ne-nțelese pe fața ta surprinsă,
De ce-i atâta pace-n poiana cea întinsă,
De ce spre noi se-ndreaptă un ied de sub platan.

Tu-mi ceri să-ți dau răspunsuri, dar vocea mi-a pierit
Și muți privim alături minunea din poiană...
Prin fânul plin de rouă, de lună miruit,

Zbor fluturi mici de noapte, iar unu-ți vine-n geană
Crezând că ești o floare - și sigur n-a greșit,
Deoarece eu însumi te cred o gențiană.