Speranța mă-nstelează cu aura-i fierbinte,
Brusc, mintea mea țâșnește spre alte galaxii;
Iubirea mi-o amână toți norii cenușii
Ce-mi rătăcesc prin suflet topindu-se-n cuvinte.

Crepusculul de viață, de clipe reci, târzii,
S-a strâns încet, himeric, în țepene veșminte,
Iar telegarii vieții nu trag ca mai 'nainte,
Nu știu cât drum bătură, nu știu cât o mai fi.

Dar, iată-albastră-i zarea! Căci mi-ai ieșit în cale,
Precum un far la țărmul atât de așteptat...
Renasc din nou speranțe, pășesc prin mari portale

Și-n pragul casei tale mă simt ca-ntr-un palat;
Iar tu mi-apari zeița din templul cu vestale
Unde-ți aducem jertfe, căci ești de venerat!