Când va veni oare multașteptatul hotar
și-acele lucruri pe care de-atâta timp le râvnim?
vara cântau broaștele sus undeva pe Neue Kantstrasse
noaptea târziu și noi adormeam pe bănci de piatră
palizi ca luna și porneam înapoi spre bănuite
și melancolice jungle sau goi ne scăldam la Havel
aprinzând focuri pe plajă în cinstea unor zei necunoscuți
căci zeii pe care-i cunoșteam muriră cu toții (noi înșine
am ucis câțiva dintre ei) iar cei ce se nasc
au de pe-acum miros de cadavru. Veni și toamna
iat-o pe nesimțite așezându-se printre noi și răpindu-ne
orice iluzie. Fum de putregai întuneric și ceață
prin care farurile mașinilor ne caută mereu -
urlet de fiare reci, de fiare trucate, zgomot negru
de parcă toate lucrurile s-ar învârti-n jurul lor
sau în jurul nostru sau răsucindu-se singure
și-ar tripla capul. La ce bun această mișcare
această nebunie în cerc această încleștare? Preoții noștri
spun că suntem fericiți, alții ne plâng deși privesc lacom
spre bogățiile noastre - dar toate acestea nu sunt
decât gunoi verbal de imprimat pe epiderma
de hârtie a veacului. Noi așteptăm cu toate că singuri
nu mai știm ce. Pe poduri suspendate stăm
scuipând în apă propria noastră imagine.