Vorbești, iubito, vorbești
și sunetele zboară aiurea,
îmi închipui uneori că vânez
vreo câteva dintre ele,
o masă informă zăcând la picioare
poc-poc, un zgomot poetic de trăgaci
sunetul se zbate, chircindu-se,
și un urlet mut stăruie în timpane,
apoi gata.

O nouă eră deschide ochii,
o tăcere totală plutind în derivă,
uitată, abandonată, milostivă
unde lumea comunică prin semne,
unde cuvintele se desprind de carnea lor
fâlfâind tăcut sub orizontul înfometat,
și definitiv.

Vorbești mult iubito,
greu, încrâncenat, metronomic,
și nu m-aș mira să dureze un veac
de așteptări rotunde,
de calm la granița răbdării
ca lumea să se plăsmuiască iarăși,
ori să se stingă obosită
în mijlocul unei fraze...