nimeni nu tremură la o iluzie în care burnița omoară lumina stingheră
mă ridic noaptea și o văd
ștrangulând-o încet calm cu o cravată din piele

fereastra mea e făcută pentru un cascador, gândesc și adorm la loc

(…)

de ce să iubim bisericile lustruite de genunchii oamenilor simpli?
vremea e rece și tâmpla simte invidia asta interesant de intelectual

porția mea de ceață urcă spre clopotniță cu furia unui râs isteric
ca o zăpadă cenușie trecând inutilă în sicriul de apă din martie

temelia unui templu se poate traduce în orice religie

și nu am să uit că odinioară eram mai vameș ca acum
uimindu-mă activ pentru lăptarii care blochează granița

nimeni nu tremură la o iluzie, doar ele suferă pentru ele, reușind