N-am mai scris demult.
Când vreau să scriu,
cuvintele se transformă în litere
ce se amestecă inutil și torturant;
cerneala se usucă în stilou,
hârtiile se rup.
Și,ca să nu mai folosesc hârtie
îmi folosesc corpul.
Încerc să scriu pe mână,
vâr vârful stiloului în piele
până unde dau de mine sub ea.
Încep să port mănuși
ca să nu vadă nimeni
scrisul de pe mâna mea.
Scriu numai un cuvânt pe zi,
Scriu foarte greu
și iar mă întorc
și-l șterg,și-l scriu din nou
și-l șterg,și-l scriu până când
vocabularul mi se epuizează
de cuvântul respectiv.
Restul cuvintelor își așteaptă
cuminți rândul
să le scriu într-un alt poem.
Până se vindecă pielea de pe mâna mea
scriu pe sufletul meu
(acolo unde cred eu că există)
Scriu atât de adânc cât poate
sufletul meu răbda.
Cuvântul se tipărește pe carnea mea,
pe oasele mele...
E un singur cuvânt,
căci eu scriu doar un cuvânt
în poemul ăsta
și acest cuvânt este¨mama¨