Tu ești acolo
unde totul se preface în lumină
privești de sus cum apa valsează în cercuri închisă
dar știi că pentru mine – văzut pe întuneric
nu e decât o groapă unde nu se petrece nimic
și dacă valuri sunt, eu spun că e vântul
sau timpul în trecerea lui pe deasupra pădurii
și dacă liniște e
la picioarele mele nu e decât o groapă
unde nu se întâmplă nimic, un loc
asemănător cu locuința morților…

să cred că întunericul e vinovat
nu orbirea mea,
să-mi spun că ochii n-au știut să mă apere,
că au cedat o dată pentru totdeauna?

Pentru a înțelege
ar fi trebuit să urc, în patru labe,
pe cea mai înaltă culme,
uluit să-mi aduc aminte de Tine,
să nu te văd, să te strig pe Nume,
vocea să-mi sune aspru, rău, batjocoritor,
sau oricum și tu trezit să-mi răspunzi ca din somn,
glasul să ajungă până la mine, ca de oriunde
numai de acolo de unde ar trebui să te afli nu,
să nu mai fii nici Tu ușor de găsit
și chiar dacă aș vrea să-ntind mâna să nu îndrăznesc,
pentru că a nu da de Tine acolo unde te lăsasem
ar fi mai aproape de moarte decât intrarea mea
în întuneric, cu oroare alături,
fără acoperire…

sunt de foarte mult timp – și când spun asta
mă simt istovit – tâlhar întârziat peste limită
printre semenii mei: îmi dau seama
că n-am avut copilărie, nici adolescență,
nici tinerețe - așa spun cărțile –
constrâns să parcurg etape în logica întâmplărilor,
să caut vinovații printre ruine,
constrâns de legea căreia mă supuneam și care
de deasupra mea s-a ridicat
și acum o alta îmi pune întrebări și-mi cere răspunsuri,
neîndurătoare, precum convenția însăși…

dar de ce nu mi-ai astupat gura,
de ce n-ai negat și-ai lăsat să rostesc le nesfârșit
același lucru cu alte cuvinte?
puteam să-mi întăresc credința în realitatea descoperirii Tale,
ridic mâna, gestul nu mai are limpezime
și nu frica mă paralizează,
ci evenimentele venind dintr-un loc anume
îndreptându-se spre un scop figurat, atât de fățiș
că nu mai am de unde lua puterea
pentru a pune la îndoială
necesitatea existenței mele…

Între ceea ce las în urmă și ceea ce am de parcurs
număr chinurile, zilele rămase,
limba mi se usucă numărând și dacă dau ocol apelor
e pentru că mă înspăimântă asemănările viitoare,
preschimbarea evenimentului
fără răgazul, opțiunea, refuzului

(azi mi s-a dat o amânare,
dar nu va dura mult și se vor întâmpla atâtea lucruri
iar unul dintre ele îmi va aduce moartea…)

De douăsprezece ori a bătut ceasul
în casa de pe colină, nu mi-a scăpat nici un sunet,
fiecare avea istoria lui chinuitoare…acum
umărul meu stâng e gol pe dinăuntru,
a început să mă doară tot mai puternic și s-ar zice
că locuiesc acolo, cu toată ființa mea, acolo,
într-un loc întunecos, umed,
rezemat de zidurile îmbolnăvite de holeră…

Pe deasupra, știam toate cifrele, semnificația lor,
mult prea îmbătrânit, pervers, îmi sprijineam capul mare
de lemnul cu trei brațe, lemnul de culoarea cărnii,
disperat loveam cu pumnii un animal mort
și asta îmi strecura în sânge o undă de teamă:
prea știam totul dinainte, prea erau potrivite toate
pentru ca prezența mea acolo să mai aibă un rost!
și totuși, stăteam nemișcat în tufișuri,
cu mintea cuprinsă de friguri, cu pleoapele istovite
așteptând ceva nemaipetrecut, niciodată…


Singură așteptarea mai poate fi măsura vremii
- unii mă venerează, alții mă blestemă -
Tu nu întreba dacă mai e necesar
să plătesc pentru atingerile mele
măsură a vremii și monedă de schimb totodată,
ca să nu mai fiu dus în ispită, ca să nu mai fac din mine însămi
- săvârșind la ceasuri tainice previzibile gesturi-
un slujitor la ritualul monedei - la început împlinit cu devoțiune
pe urmă cu fruntea tot mai plecată - constrâns treptat la revoltă…

și dacă aflu că la al treilea cântat te voi vedea
să nu cred în ceasul acela, în cumpănă să-l pun,
să mă înarmez cu răbdarea pietrei,
cum vremea își schimbă filtrele trecerii
ora aleasă se desprinde de trecut și-n viitor intră,
în limitele ei suspendate
doar așteptarea mai taie secunde…

Dacă aș fi știut
că răgazul promis amânării
nu e decât un altfel de amânare, care te seacă,
te împrăștie, precum vântul cenușa,
„aș fi înțeles că osânda începe cu mult mai devreme
decât își închipuie omul…”
Lovit de îndoială
am încercat să refac tratatul înțelegerii - cuvintele –
în loc de cuvinte am găsit doar silabe desperecheate,
în loc de certitudini, vagi aproximații;
cum să alcătuiesc ambianța de-atunci
când prin fața ochilor îmi trec doar resturi de peisaj,
fără înțeles, fără sunetul glasului Tău,
oare nu urca el cu vorbele toate
dintr-o ordine simplă și clară?

Să mă întorc,
să-mi amintesc amănuntele,
să șterg lacrimile de pe zidurile îmbolnăvite,
erorile strecurate printre cuvinte
la ceas îndoielnic, să mă bucur de imperfecțiunea
alcătuirii mele??

Mâine în zori, cineva va trece pe lângă mine,
îmi va vedea mâinile, neputincioase, atârnând
lângă lemnul de culoarea cărnii,
vestea va ajunge în cetate, vestea morții mele
din gură în gură va trece
și nimeni nu se va apropia de mine, să mă ridice,
„să mă ducă în locul unde morții se spală,”
nimeni nu va putea citi semnul prihănirii mele…

vulturi flămânzi
se vor hrăni cu ochii ce-n întuneric m-au trădat,
șacali și hiene îmi vor sfâșia carnea,
iar ceea ce va rămâne, se va strecura ușor în țărână,
căci din țărână sunt și-n țărână voi merge
cu toate faptele mele…
apele vor spăla semnele… gestul meu va fi pus la îndoială;
voi „ lăsați-vă întrebați, răspundeți și-ntrebați totodată,”
slujiți-vă de cuvânt, ca de o sabie care nu se îndoaie…