frig. fără zăpadă. ceai cald. inima desenată pe geam. inima din piept. inima unui animal încolțit. inima vulpii pe care am lovit-o într-o seară cu mașina.

acasă nu e nimeni. nu mă aud decât cum plâng după vulpea coborâtă de frig și de foame în sat. ca și ea sunt o vulpe flămândă. nu e nimeni care să treacă în viteză.

noaptea gonim printre dealuri. la capătul drumului nu e iubirea.

doar frica.
frica e cada plină cu apă fierbinte în care intrăm degerați și ne întindem pe spate.
frica e plapuma pe care ne-o tragem peste cap deși în cameră e mult mai întuneric.

frica e acum când e atât de lumină în jur și oamenii se îmbracă frumos și pleacă lângă alți oameni. eu o să îmi pun cel mai călduros pulover pe care îl găsesc, cu reni și cu fulgi mari de zăpadă și o să cred că e crăciun. încă nu a trecut pentru că nu a venit deși am privit pe geam aproape toată noaptea.

mânile îmi tremurau, bărbia îmi tremura, lacrimile îmi sugrumau omușorul din gât. dar nu am plâns pentru că am vrut să mă creadă curajoasă.

zilele astea, doar un coș gol în care mi-am așezat tăcerile. am adormit sub brad visând. am tot visat și nu s-a întâmplat nimic.



***

ultima seară. voi dansa singură. voi mânca tort de ciocolată. voi spera să văd artificiile undeva într-o depărtare unde probabil există și oameni care se bucură. nu voi ieși în stradă. voi adormi după miezul nopții. voi visa. și poate în vis prin inima desenată pe geamul înghețat el mă va privi dormind.