trezitul de dimineață e o metastază a viselor
un erotism aproape obscen în care trupurile își pierd controlul
întodeauna apare altul. rupe din legături desface
până când distanța se simte în degete, în urmele picioarelor pe covor
e ușor să prinzi cu o mână cana și s-o apleci până verși tot
să te desparți de orice imagine ca într-o oglindă spartă
până îți apar alte chipuri identice
și numai acest mimetism al faptelor
a ceea ce poate fi întodeauna la fel
prima bătaie de inimă și prima durere și prima iubire pe care n-o mai simți la sfârșit decât ca un gol
ca o lipsă

sau cum să adormi fără vise după ce bei o noapte întreagă și prietenul tău cel mai bun se îmbată își pierde lentila de la ochelarii care oricum sunt prea vechi sau poate nu mai vrea să vadă nimic din ceea ce e în jurul lui
și tu vrei să faci într-un fel ciudat legătura între ce s-a întâmplat înainte și ceea ce nu se mai întâmplă
până pierzi controlul asupra faptelor
și numai o dogmă sau o altă iubire te scoate
sau poate pentru că eu încă îți spun bună dimineața de la o distanță solară
unde eu nu văd niciodată răsăritul

până la urmă trecerea asta nu trebuie să doară, colții sunt înfipți bine în palmele noastre, nu linge nimeni fără rost
rănile sunt un catalizator al vieții
rănile nu dor decât sub piele