pe tăișul zilei umbra stă întoarsă să ne grăiască
e prea mult fum învălmășindu-ne în cercuri
ne căutăm în dezordinea gândurilor
tropotul hergheliilor ne tulbură
amintirea copilului din noi

diminețile precum fecioarele albe
se rostogolesc peste trupul poemului
mângâindu-i sânii
în tumultul nopții ce și-a lepădat veșmintele
peste mâinile pictorului

de-ai fi aici ne-am înfășura în trecerea timpului
de multe ori eu tu doar o dată
de-ai privi printre gene m-ai descoperi în orice femeie
mi-ai cânta pe strune de vioară
doar la întretăierea amurgului

de te-ai gândi la mine totdeauna
lăsând cuvintele în palmele nopții
mi-ai picta chipul prăbușindu-se sub valuri
să-l poți îmbrățișa la vremea fluxului

e toamnă unduirea vântului printre frunze
trmite spre noi raza lunii ce iernează peste strugurii grei

culege-mă rod alungându-ți tristețea
cu bucuria sălbăticită că visul poate deveni realitate
o dungă albă marchează depărtarea
de jur împrejur doar foșnetul pescărușilor
mimând lăcomia inconștientă a sărutului

s-a răcit nisipul sub noi
ne aveam deplin ca într-un somn dulce
proaspeți și neprihăniți
iar cuvintele nu-și mai au rostul
am întins mâna spre firul de iarbă
ce se unduia ca un șarpe peste umbrele noastre