În fiecare noapte
mă visez alergând
printr-un labirint ciudat
cu camere lungi,
întortocheate.

Îți aud zgomotul pașilor sonori
pierzându-se în depărtare.

Ecoul lor îmi răsună dureros
în timpane.

Alerg pe urmele lor de vis,
trec prin uși țesute
de păianjeni hidoși,
deșir pânze obscure
care mi se lipesc
de mâini,
de față...

Alerg înnebunită,
alerg mereu....
Deodată mă izbesc de o ușă
care se-nchide cu zgomot surd
chiar în fața mea.

Frica mi se strecoară în suflet,
teama de necunoscut
îmi îngheață brusc inima.

Mă lipesc de ea tremurând,
îți aud respirația,
îți simt privirile de-ntuneric
scrutându-mă
până în adâncurile ființei,

îți aud chemarea
ca o rugă a tăcerii...

și eu nu pot,
nu am tăria
să-mping ușa de tenebre.

Mâinile îmi cad neputincioase,
mă las în genunchi
și mă rog ție
să o deschizi....

Dar tu stai nemișcat,
dincolo de zidul absurd,
așteptând ca lumina
să-nghită coșmarul nopții
în care ne zbatem
despărțiți
doar de o tainică ușă....