Pe-o țară-nnegurată eu stăpînesc, și ploaia;
Bogat dar trîndav, june-mbătrînit, iar droaia
De servitori slugarnici, spinări încovoiate,
Mă plictisesc; de-aceea eu fac cîinii să latre.
Nimic nu mă încîntă, nici șoimii nici vînatul,
Nici muribunzii care înconjură palatul,
Bufonul favorit degeaba se mai strîmbă
Căci trupul mi-e bolnav și fruntea mi se-ncruntă.
Și patu-mi înflorat se schimbă în mormînt,
Iar doamnele de-onoare în juru-i ocol dînd,
Nu știu cum să găsească impudice toalete,
Pentru a smulge-un zîmbet de la acest schelete.
Savantul care-mi face arginți n-a reușit
Din trupu-mi să stîrpească tot ce e pervertit;
Și-n băile de sînge la Roma renumite,
În care cei puternici își scaldă răni pocite,
El n-a știut să-nvie organele încete,
Prin care-n loc de sînge, curg ape verzi din Lethe.