Moartea e în om
ca mușcătura în mărul întreg,
îți spun. Tu taci. Timpul trece,
zilele devin mori ce se macină,
una pe alta, de-a lungul unei
albii seci. Iar noi, neștiutori,
împărțim trecătorilor pîini
din care ies aburi cum din mormintele
proaspăt săpate. E liniște. Aspră. Þiuitoare.
Nările ni se dilată, trăim încordați -
temnicieri ai propriei noastre absențe,
risipitori ai preaplinului.
Uitați.
Doar luna ne privește
cu resemnarea unei femei sterpe.
Să o pedepsim, să-i umplem burta cu pămînt!
îmi strigi. Eu tac. Te-am iubit pînă la însingurarea de sine a lunii!
Pînă am regăsit, înlăuntru-mi, moartea
- urmă a pasului de șarpe.