"Ești o dementă egoistă!"
Sunt o puștoaică cu funde verzi și bascheți mov și car în spinare un rucsac plin de pretenții...pretenții de la îngeri, de la moartea vîntului în pustiuri, de la cei ce-mi seamănă în gînd. Floarea soarelui, iartă-mă că n-am putut opri să te ucid și să te iau cu mine atunci...
"Fii bună și rîzi"...Să rîd cu dinții-mi cariați de atîtea nemulțumiri?
Bună! Vezi să nu mă placi prea mult; te avertizez că o să simți mierea delirului cum ți se prelinge în călcîie, și-n plutire o să mă iubești pentru fix trei clipe.
Vei dori să mă sfârteci vulgar și-n vîrful lacrimilor îți vor rămîne fărîme din carnea mea coaptă de vrajă și fum. Moartea mea te va bîntui pînă-ntr-o clipă cînd cu sete încinsă vei cere să-ți umezesc sufletul pierdut. Și-apoi....gheață fadă în deșertul tău, moartea mea în deșertul tău. Vrei? Mai vrei?
Nu-mi face rochie din flori o dată...vei sfîrși în sclavie și tainele pămîntului te vor orbi într-o amăgire fără zare...fără mine.
"Mai stai. Ești tu, închisă în viața ta, cu credința ta, cu lacrimile tale...o viață în valurile vieții universale...Un ochi ce privește șovin, cu dispreț - un ochi criminal și justițiar ; din cînd în cînd un gînd ce zboară spre soare (periculos de sîngeriu), spre cunoașterea universală. Un izvor de lacrimi...cu sîngele și credința ta. Doar lacrimile ajung să facă parte dintr-un exterior incert...din cauza temerilor."
Îndraznește și pictează asta pe înțelesul meu și-apoi roagă-te...
De cîte ori mă văd goală, fundele verzi se evaporă și bascheții devin opinci. Cît de mult transformăm și disimulăm cu vălurile de mătase...dezbrăcați-vă să aflați adevărurile...biciuri pe obrajii care rîd a deșertăciune.
"Ești nebună!"
Sunt, o spun, o arăt ; ferește-te de vrei să dormi, rămîi de vrei să urli-n pernele neputinței.
"Fii bună și rîzi, dă-mi tot ce ești..."
Omoară-te în fața mea, promit să nu schițez nici gest, nici zîmbet de plăcere, promit să gust aroma ce-ți va sări din carnea-ți disperată...Și să zîmbești căci eu te voi iubi cu trei lacrimi mai mult...