MiÈ™cătoare cetăÈ›i pe căi cu ruine,
dune cu urme de soare scorojite de tâmpla vântului...
Cerne vipie cerul pe-un obraz biciuit de viaÈ›ă
brăzdat de-atâta umblet printre resturi de drumuri.

Alung din curgerea de nisip a clipelor
amintirea galben-aurie a cetăÈ›ii de vise
pierdute printre atâtea secole de răzvrătire.

Tremurânde, în zare troițe înconjurate cu garduri de ghimpi
și varul alb sub care cariile vremii ros-au viața de rod
ascut ghimpele trandafirului ce-a ridicat din pământ
seva de sânge din care plâng petalele
iar coaja de nucă străpunge tălpile cu durerea uscată,
amară, a umbletului veÈ™tejit pe-o cărare luminată de stele.

De-ajuns că vremurile aspre È™i seci plouă pe-obraji
reci ca de piatră. ÃŽnteleg graiul statuilor, greu
ca o tăcere mai gravă decăt zborul păsărilor
către sâmburele de cer din care răsare lumina...

La fereastră mai apune o stea într-o flacără plină È™i caldă
iar în palmă mai È›in un fir de nisip
È™i-o lacrimă...goală de gând, fragila È™i dalbă ca un vis cu aripi...
doar cerul răsare-n privirea-mi È™i luna într-un loc de inimă
ca un corn auriu din care îngerii își beau nectarul...