pândește glasul serii prin târguri deșucheate
e-atâta lumină în jur
n-am să mai scriu nimic despre tine
umbră a mea care-ți ucizi atât de sfielnic îndepărtarea

orgolioase voci peste coline întru desfătarea paiațelor
nobilă seminție a semnelor
nicicând descifrate de călătorii zănatici prin fumul țigărilor mele

oameni reali ființe vii și cai cu 1000 de aripi mestecă poezia încet
dar
poezia e fantasma celui care o creează ea rămâne mereu doar un semn pe nisip
vin uneori licurici cu semne stinghere să îți vorbească despre ce ai vrut să le spui
cum și cât ar trebui să le drămuiești asfințitul sau prea aurita lumină a vieții
ca să te uite și să te lase în liniștea ta cea mult râvnită de ei dar niciodată avută

în toamna de-acum și-a făcut loc o primăvară enervantă
ea calcă peste frunze de parcă ar călca prin bălți prin noroaie prin apă și foc

e timpul să dăm la o parte masca eșarfa și gestul impropriu de a scrie doar ce ni se pare că alții ne spun
cuvântul își are și zidirea și zidul în noi nu-l poți ucide la nesfârșit dând vina pe tot ce se întâmplă undeva în afară
pentru că mintea omenească e mai mult decât o cascadă pentru că nu poți fi tânăr la nesfârșit
și pentru că uneori oboseala e atât de deplină încât ți-o faci stăpână și alergi prin ea
ca printr-o zăpadă nouă ca printr-un oraș doar al tău în care nimeni nu are voie să mai locuiască
să strige cu toate cuvintele tale spuse deja să mestece tâmp umbrele care te locuiesc
și să adoarmă apoi fericit în a 4-a frunză de trifoi-breloc așezat la catarama neputințelor și remușcărilor sale

e timpul să-i alungăm din orașul nostru pe cei care strigă deși nu au nimic de spus
pe cei care se hrănesc din viul și visele noastre
aici nu e lumină îndeajuns pentru toți aici trăiește doar un singur om
e viu real și nu are capăt sunt doar eu aici
eu și lumina mea care nu suportă descompunerea în nuanțe haotice

ascultă poezia în lectura autoarei