stau în salon cu gyuri și râd ca o tâmpită. spitalul fumegă încet. seamănă cu un vechi tren de marfă
nimeni nu știe de când nu mai mergem niciunde
dar absolut toți avem cruci mari și roșii sub pernă.
eu mă hlizesc aiurea și fac rotocoale în aerul galben încins.

pijamaua mea de bumbac are nasturi fierbinți.
doctorii sunt urâți și grăbiți ca niște șobolani.

doar eu mă bucur. și gyuri. el are o boală ciudată
nu mai simte miros nu mai simte durere nu mai aude. vede fumul înălțând un cer găunos.
înjură în limba lui. parcă ar fi un descântec
râde înjură și sare în cârja de fier.

mă împiedic de bolnavii uzi de la dușuri

râd și eu în hohote când mă gândesc că suntem cu toții călători clandestini. ne-am ascuns în burta spitalului și nimeni nu ne cere biletul.

portarului îi este teamă de noi. așteaptă să vină vizitatorii
dar nimeni nu ne mai ia niciodată acasă.
portarul vinde sufletul nostru pe o privire sau două
dar nu e nimic de văzut.

gyuri a orbit înjurând și dansând lângă cazane.