câteodată când deschid ochii lumina mă izbește
ca un baros (bineînțeles, un baros aflat între starea de undă și cea de particulă)
drept în moalele capului. E ca atunci
când depășești viteza sunetului și zâmbești amar substantivelor,
verbelor și altor
ființe fonice pe care le lași în urmă.

îmi aduc bine aminte, parcă mai ieri trăiam fericit pe retină
străbătând pământuri vaste de tăcere.
când simțeam drogul-umbră cum îmi curge cleios prin vene îmi deschideam larg
pieptul și furam culorile de sub linia orizontului.
Atunci bezna se
rupea și atârna neputincioasă
și inestetică până la curățenia de primăvară
alteori irisul îmi era o velă gigantică ce mă ducea
până la Marea Nordului Interior
unde Veșnicia se învârte mereu în cerc, ca un ac de busolă

am învățat pe de rost care este diferența dintre bine și rău. se învață ușor
precum tabla înmulțirii. apoi se caută o cameră
cu pereții mânjiti de alb și se pictează
cu degetele goale ca un tablou de Matisse.Abia după aceea afli că ochiul
este plat .Exact ca o farfurie de ceață
ori un disc din celofan iar dacă te apropii
prea mult de extremități riști să te prăbusesti în tine însuți

de ce îți zic ție toate acestea? poate pentru că un om de știință a prins odată
lumina în căușul gândurilor sale și i-a atârnat de picior timpul și spațiul
ca pe o ancoră supradimensionată și nedreaptă.
sau poate pentru că nu mai am răbdare să aștept următorul tren spre nicăieri

oricum
azi am hotărat să mă destram
(sau să devin un cerc înghițit de un pește gigant
într-o parabolă geometrică) și să-mi accept locul în șirul lung de victime
al unei pupile încercănată de limite vizuale.
și atunci totul va fi ca la început...

câteodată când închid ochii nu mai văd nimic