Mi-am dat seama că soarele devenise un semafor roșu,
Ce sfida concordanța între pietonii teleghidați
Și camioanele pline cu alimente,
Drumul se despărțea în două părți:
Prima parte purta ființele roboți,
Sortite unor reușite ad-hoc și pline de profesionalism,
A doua parte șerpuia îndelung ca visul duhului din sticlă,
Hrănind zeci și mii de poeți, nimfomani, suflete pierdute.
La capătul autostrăzii stătea Dumnezeu oferind informații utile,
Pe unde să o iei, pe cine trebuie să vezi ca să urci pe scara invizibilă,
De ce ai greșit când nu te-ai uitat la dreapta sau la stânga, etc.
El era șeful circulației, și atârnând cu capul în jos din balon,
Observam cum mâinile oamenilor se apropie și încercuiesc orașul,
Apoi zidurile orașului, apele, copacii, munții,
Și devin ființe înaripate gata de zbor.
Poate voi ateriza pe un colț de lună,
Poate un înger îmi va spune că această călătorie nu are sfârșit,
Cert e că soarele se va transforma într-un semafor verde,
Lumina galbenă va deveni săgeată,
Iar infinitatea mi se va părea un zbor plin de iubire.


-am compus acest poem gândindu-mă cum ar fi să ai senzația că azi e ultima ta zi pe pământ, și cum ar putea fi concepută lumea în stilul artei abstracte.