La capătul lichid al adâncului primordial,
Pietre-mbrăcate-n ciocolată
Se mestecă-ntre dinții temporali
A explozie curată.

Ea uită că plutește lângă sine
Cu dinamita-n mână,
Îmbrățișată de feeric, de sirene și delfini.

Pe fiecare vis va fi scris la trecut
Un zbor, o moarte,
O implozie
Mai vie decât nici măcar o dată.

“Cum știu să fiu între trist și efemer
Uneori;
Vreau să lupt cu fiecare strop
Să nu mai cred pustiu, doar să-ți scriu…

Pe fiecare literă va trăi eternitatea.
Visând cu tine,
Înving și eu, doar eu,
Ora imploziilor mele,
Mai mult decât în zbateri subțiri,
Luliki!”