La căpătâiul ei ședem amorțiți de nisipul înghețat,
Iar tu, pui de val împietrit in așteptare,
Îmi spui...

Când seaca va izvorul veșniciei ei,
Atunci murim amândoi cu lumină-n ochi
Și scântei în privire,
Și iubire in sufletele și-n viață blestem.
Când va cădea cerul
Albastrului, ochii tăi;
Atunci m-oi stinge și eu
De durerea inimii uscate de amor,
Dar de va fii ca marea sa-și azvârle valurile peste noi,
De-a pururi peste timpuri,
Veșnic peste ale noastre tălpi zgâriate,

Atunci, iubito, să ne iubim în spumă și nisip,
Să ne iubim, frumoasa, valul meu,
Să ne iubim macabru, pe-un colț de veșnicie!