pentru el scriu poezia aceasta
pentru cel care se grăbește spre casă
deși casa lui nu mai există
pentru cel care pleacă fuge se-ascunde
trupul său strălucește în aburul dimineții
rănile îi sunt și ele prea luminoase
privirea sa ca rugul aprins
atingerea ca mătasea de china

ca frunzele de eucalipt serile plutesc deasupra apei
ca frunzele de eucalipt
în răcoroasă umbră privim alene spre frații oamenilor cum pleacă
nu se vor mai întoarce niciodată la noi
nici nu îi vom mai aștepta
de acum suntem departe
deja i-am uitat
ca și când nici nu s-ar fi întâmplat prin viața noastră cândva

dar

poezia aceasta nu este despre frații oamenilor
este despre cel care se grăbește spre casă
deși casa lui nu mai există de mult
este despre cel care se naște mereu din lumina ochilor noștri
și dispare atunci când ei se închid

spunem toate acestea prin mijlocul verii trecând fără nicio prihană
mai străini decât transparența trupurilor care zboară în jurul nostru
mai singuri decât fereastra pe care am lăsat-o deschisă în urmă
spunem toate acestea
deși
aici e mai puțin decât o poezie
aici e doar un suflet de om


ascultă poezia în lectura autoarei