Când ajungea acasă trebuia să se aplece
ca să nu lovească grinda cu fruntea
iar când se ducea la culcare
își lăsa afară o parte din umbră

Trecuse de jumătatea vieții
dar el continua să crească
ceea ce îi îngrijora foarte mult pe cei din jur,
drept pentru care familia s-a adresat
mai multor medici începând cu moașa comunală
care îl tratase în copilărie de gâlci
și terminând cu cei care erau doctori de mai multe ori

Unul i-a recomandat schimbarea locului de muncă,
Altul - să renunțe la tot ce are
ca să nu mai aibă la ce renunța
și ultimul - să alerge zilnic până la primărie
după tramvai
și de acolo să plece mai departe pe jos

Pe el nu-l durea nimic, era bine mersi
Numai că într-o zi, grăbit, a uitat să se mai aplece;
Poate i se făcuse și lui lehamite
să se încline toată viața
în fața lucrurilor mai mici ca el

Și atunci s-a lovit atât de tare
încât n-a mai putut scoate un cuvânt;
medicii chemați de urgență la căpătâiul lui
l-au văzut numai dând din mâini,
bolborosind cuvinte de neînțeles
și dându-și duhul;

Constatând apoi că pacientul murise
fără ajutorul lor,
s-au retras murmurând:

"Uite-așa mor oamenii mari, neînțeleși!"

12 septembrie 1987

poezia face parte din Fântâna în care se văd sufletele, 2005