Am să te vuiet
până trecem prăpastia
suspendată între două tăceri
peste balta duhnind a ouă clocite
căreia nu-i pasă
de acele care trag cu urechea
linia vieții
într-o broderie de n-ar mai fi.

Râvnind învierea,
în fiecare zi îl răstâgnim pe Hristos
ca pe o crizantemă în vaza de cristal.

Consecvenți inconsecvenței
sărim de pe un picior pe altul
într-o reclamă la detergenți
de înălbit creierul.

Luna albastră din ochii tăi
cu partea nevăzută se uită la mine
resemnându-se
în chinul nașterii nerăsplătit de scâncet,
noi înmulțim căderile
cu ritmul șchiop
până când avenul înghițitor de râuri
ne va îmbrățișa ca iedera copacul.

Prezentul trecut
prin amintirea celor care vor veni,
împlinit
într-un roi de căpușe doldora de sânge,
va exploda ca un balon
cu ecou în universul antic.