S-apride-n fiecare licărirea noastră
Și lumea plânge-n nemurirea cruntă,
Stăm singuri admirând tăcerea mută
Și ploaia cade-ncet spălând păcatul-

Și-ți plouă-n trup...

Viața mai crede-n preamăriri mărețe,
Iar noi nu credem nici măcar în sine,
Condeiul obosit cade alene,
Iar omul-și shimbă preasfiita față.

Te schimbi mereu după cum bate vântul
Și treci de la nimic la alinare...
Vai omule, ce schimbător ți-e chipul,
Te dai după puterea cea mai mare.

Nu vrei averi, orgoliul ți le cere,
Primești destul, dar vrei să verși de bine,
Uimit mereu și mai ales de tine
Condamni păcatul- crudă mângâiere...

S-aprinde în fiecare licărirea noastră
Și lumea plânge-n nemurirea cruntă,
Uimit mereu de doar tăcerea-ți mută
Condamni păcatul- mângâiere slută-

Și-ți plouă-n suflet!