Din depărtări

m-am obisnuit să-mi torni poemele
la cafeaua de dimineață
sunt ca aburul bărbatului din mine
căruia niciodată nu am să-i recunosc fața.

chiar daca l-aș întilni pe stradă
as trece pe lingă el, bărbatul închipuit..
fără să-l știu
doar o tresărire aș avea
privindu-i ochii de sub pleoapa albastră
întrezărind
pescarul atent la momeală
igoane încalzindu-se alături
piroga sa e departe ca o epavă.
nu mai încerca să mă ademenești
mâinile tale sunt ca de gheață
prinse în șuruburi
ca o marionetă.
nici un om nu e fără cusur, are o pată mititică
poate pe cămașa scrobită, poate nici eu nu-s ce par.
alunecând alunecând de pe o altă epavă.

Bianca Marcovici

Saloniki, 2008